Terapie pentru copii: Dezvoltarea pshica a copilului. Personalitatea copilului. Psihoterapie

CUPRINS :

1.Cum apar complexele la copil ?
2.Familia dezorganizata si dezvoltarea psihica a copilului
3.Cunoasterea personalitatii copilului prin desen
4.Anxietatea, constiinta de sine si expectanta
5.Tickled Pink = un program pentru copiii handicapati (experiment)
6.Tendinte moderne in psihoterapie

 

Cum apar complexele la copil ?

Parintii care au impresia ca nu au reusit sa dea viata unui copil « perfect », adica un copil care sa fie tocmai cum au visat ei, au sentimentul ca nu sunt buni parinti. Copilul resimte acest lucru si suferinta pe care o manifesta este mai intai de toate a parintilor. Cu cat un copil simte ca sperantele parintilor in privinta lui sunt mai mari, cu atat devine mai complexat. Si, din nefericire, nefiind la inaltimea stachetei fixate de parinti, el isi inchipuie ca nu are nici o valoare, ca nu este bun de nimic.
A fi parintele unui copil perfect este un lucru imposibil. In schimb este foarte simplu sa ajungi parintele care determina complexe unui copil. Acest fapt nu cere nici o aptitudine speciala : este suficient sa nimicesti personalitatea si dorintele copilului de la o varsta mica. Sarcina usoara, mai ales ca tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul parintilor pentru a-si fauri eul, pentru a deveni o persoana care gandeste si aspira.
Copilul complexat este pregatit sa fie astfel chiar inainte de nasterea sa. Reteta nu presupune cine stie ce mari dificultati. Tuturor parintilor din lume le place sa viseze ca vor da nastere unui viitor mare om , unei viitoare femei celebre. Ei isi proiecteaza narcisismul si visele marete in fiinta care urmeaza sa vina pe lume .

Mai intai de toate , orice copil este un copil imaginat care traieste in mintea parintilor. Or, pentru a-i permite sa creasca, sa-si formeze personalitatea, parintii trebuie sa poarte doliu dupa copilul imaginat. Parintii care refuza sa renunte la expectativa unui bebelus ideal, atribuind copilului lor misiunea de a ajunge un om mare, nu vor reusi altceva decat sa aiba un copil, complexat. Zdrobit de modelul fantomatic impus de parinti, copilul se va simti , prin forta imprejurarilor, un nimeni. Si, in plus, nefiind conform exigentelor nebunesti ale parintilor, el nu va fi iubit.
Or, crestrea si formarea copilului, iubirea are acelasi rol indispensabil ca si cel al hranei.
Parintii au in minte adesea o imagine vaga, idealizata in care si-ar dori sa se inscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu tine seama de dorintele lor. Micutul cu siguranta nu va avea urechi frumoase ca ale unchiului. Cea mai mare parte dintre parinti renunta sau mai bine zis uita de imaginea ideala. Dar cei care se incapataneaza si nu inceteaza sa reexamineze cu atentie « de ce nu este el exact cum am vrea noi » nu vor depune mare efort pentru a-si convinge copilul ca nu este urat, facand din acesta un etern nemultumit de el insusi, un probabil candidat la operatia estetica.

 

Familia dezorganizata si dezvoltarea psihica a copilului

Experienta a demonstrat ca principalele cauze raspunzatoare de tulburarile in plan afectiv, mai ales in cazul copiilor , sunt regasite, cel mai adesea, in familie, acolo unde copilul isi petrece cea mai mare parte a timpului sau ( mai ales pana la 3 ani) , acolo unde au loc primele experiente si relatii cu terte persoane si unde este educat si format ca om si personalitate. Cele mai acute probleme educative , culminand cu esecul scolar provin din absenta sau ignorarea atentiei parintilor fata de dezvoltarea si supravegherea copilului, dar mai ales datorita « eroziunii » afective intalnite in familiile dezorganizate. Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare psihica a copilului este foarte important, indeosebi in etapele timpurii ale evolutiei si dezvoltarii sale. Iata de ce o familie prea exigenta sau prea permisiva, cu un nivel economic precar sau in care sunt prezente unele boli psihice, alcoolismul, consumul de droguri, delincventa, violenta fizica sau verbala, despartirile dintre soti sau concubinajul, genereaza dezechilibre si tensiuni care influenteaza in mod direct procesul evolutiei si dezvoltarii armonioase a membrilor ei minori. Pe de o parte, specialistii sunt de parere ca divortul este, pentru copil, cea mai traumatizanta forma de dezorganizare a familiei deoarece acest proces , de cele mai multe ori ireversibil, « destrama » toata imaginea despre lume si viata, despre sine si despre ceilalti, construita de copil in mintea sa ; pe de alta parte, copilul considera ca este o lege a firii ca el sa-i aiba alaturi pe parintii sai , care au obligatia de a-l ingrijii si ocroti.
In lucrarea « Copiii din familii despartite : intre trauma si speranta. Un studiu psihanalitic », psihologul si pedagogul austriac Helmuth Fidgor constata ca obiectiile pe care psihologia le aduce divortului si care sunt de foarte multe ori aproape de condamnarea morala a parintilor ( ar trebui ca parintii sa se gandeasca mai intai de toate la copii) par sa fie sprijinite de catre o multitudine de rezultate obtinute de cercetarile ultimilor 10-15 ani, indreptate inspre tema divortului si a influentei acestora asupra copiilor . Astfel, s-a dovedit ca divortul parintilor si recasatorirea parintelui caruia ii este incredintat copilul sunt cele mai des intalnite cauze ale simptomaticii care-i determina pe respectivii parinti sa apeleze la srviciile de psihiatrie infantila sau la alti specialisti ( psihologi, consilieri scolari ). Exista probleme de climat psihologic special in cazul recasatoririi parintilor ( a amandurora sau numai a unuia dintre ei ). Mama sau tatal vitreg vor fi priviti cu suspiciune de copil aproape in toate cazurile. Cand in noua casnicie apar alti copii, lucrurile se complica si mai mult.

Pe de alta parte, datorita spiritului de imitatie prezent la copii si a faptului ca stilul si mentalitatrea din familie actioneaza ireversibil asupra caracterului, copiii vor fi « asediati » pana la varsta de 7 ani de dominantele psihomorale fundamentale constituite sub influenta relatiilor si climatului general de afectiune din familie. Uneori, sub influenta familiei, apare fenomenul de opozabilitate in dezvltarea copilului. Este vorba de copiii la care se dezvolta insusiri opuse insusirilor parintilor. Fenomenul apare mai ales atunci cand parintii si-au pierdut din prestigiu in fata propriilor copii. Exista si situatii cand apar paramodele in raport cu modelele , oferite de parinti prin deformari ale trasaturilor unuia sau altuia dintre acestia. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei transforma copilul in victima si-i zdruncina atat echilibrul neuropsihic, cat si bazele psihomorale ale personalitatii. In plus, prin agresare, copiii acumuleaza o serie de traume neuropsihoactive care vor declansa la un moment dat, fie in adolescenta, fie la varsta adulta, o mare cantitate de acte agresive. Prin urmare, problemele copiilor proveniti din familiile dezorganizate sunt foarte complexe, avand un impact psihosocial foarte puternic si cu o mare rezonanta in timp. Ca urmare a dezechilibrului produs, familia dezorganizata nu mai poate oferi in toate cazurile un climat afectiv si educational cu efecte benefice asupra personalitatii copiilor. Adesea, copiii si tinerii care provin din familii dezorganizate prezinta dificultati de adaptare, labilitate educationala, fragilitate morala, stari de anxietate, etc.
In urma unor activitati cu un numar destul de mare de copii, am putut observa ca unii dintre ei prezinta anumite probleme de comportament sau de relationare. Din discutiile purtate cu ei si cu membrii familiei, s-a putut constata ca cei mai multi dintre acesti copii datoreaza problemele lor propriei familii. Ei fac parte din familii cu neintelegeri intre parinti sau cu nivel economic problematic, familii cu un singur parinte, sau familii in care parintii nu-si asuma in totalitate rolul de parinti. In general s-a putut observa ca parintii nu constientizeaza pe deplin modul in care aceste aspecte de structura si climat familial ii afecteaza pe copii, ei considerand ca daca cerintele de baza le sunt asigurate, tot mecanismul functioneaza perfect.
Astfel, simptome ca : neliniste generala, bulimie, anorexie, enurezie, devieri comportamentale , dificultati in respectarea disciplinei scolare si familiale, furt, simptome psihosomatice ( dureri stomacale, cefalee, migrene.. ), stari anxioase, nervozitate accentuata, fobii, cresterea potentialului agresiv, dependenta / retinere sociala, slaba concentrare a atentiei, etc nu sunt considerate ca manifestari datorate problemelor afective pe care le are copilul. Nu este suficient ca relatia individuala a copilului cu fiecare parinte sa fie buna , el are nevoie de o realtie armonioasa si intre parinti. Copilul raporteaza aceste relatii intre ele, stabilind o ierarhie si un sistem de determinari in functie de care isi « ajusteaza » comportamentul si retesteaza realtiile familiale, incercand mereu o ameliorare. Uneori, ajustarea comportamentului echivaleaza cu tulburari ce apar in sfera afectiva , volitiva, cognitiva si de personalitate., iar aparitia tulburarilor la aceste niveluri poate fi atat de complexa incat sa necesite ajutor specializat inca din perioada prescolaritatii pentru a evita cronicizarea unor stari afective nocive si a unor practici comportamentale care pot influenta, pe o durata mai mare de timp, dezvoltarea armonioasa a personalitatii copilului, chiar daca , uneori, aceste tulburari sunt dirijate inconstient de copil cu scopul de a-i retine pe parinti in jurul lui cat mai mult timp.
In plus, neintelegerile, conflictele si agresiunile dintre parinti il determina pe copil sa suporte o anumita nervozitate, sa traiasca intr-un climat de tensiune, ceea ce duce la cresterea reactiilor de prudenta si aparare fatisa ori la dezvoltatea unui caracater inchis. Se adauga si faptul ca repetatele conflicte intre parinti depreciaza imaginea acestora in ochii copilului sau creeaza conditii ca unul dintre ei sa fie favorizat , iar celalalt sa fie respins.
Pentru a evidentia rolul structurii familiei si climatului ei afectiv in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului, iata pe scurt datele unei cercetari efectuate pe un lot de copii cu varste cuprinse intre 3 si 11 ani. Scopul cercetarii a fost acela de a demonstra ca dezorganizarea din familie, cu intreg cortegiul de factori stresori, influeteaza negativ formarea si dezvoltarea personalitatii copiilor, referindu-ne cu predilectie la urmatoarele aspecte : nivelul intelectual, anxietatea si frustrarea. In acest sens s-au folosit , pe langa alte metode, si urmatoarele teste : testul omuletului (Goodenough), testul arborelui (Koch – Storra), testul familiei – si un test verbal – testul fabulelor Düss ( alcatuit din 10 fabule care vizeaza anxietatile copilului, raportul acestuia cu parintii si raportarea la propria lor maturizare).

 

Conform rezultatelor obtinute la testul omuletului, un procent foarte mic de copii din familii dezorganizate au un nivel intelectual scazut datorat dezorganizarii din familie. Intre cele doua grupe de copii nu exista nici o diferenta semnificativa, ceea ce demonstraza ca tipul de familie nu afecteaza in mod necesar dezvoltarea inteligentei.
Analizand rezultatele obtinute la testul arborelui, se pot face urmatoarele observatii : copiii din familiile dezorganizate sunt mai anxiosi, mai interiorizati si se simt mai frustrati decat copiii din familiile organizate. Prescolarii din familiile dezorganizate sunt inhibati, se simt dominati de tensiunile din familie, dar si neglijati, neapreciati si uneori exclusi. Fac incercari firave de a atrage atentia asupra lor ; ei doresc sa se afirme, in sensul sa fie bagati in seama, sa li se arate ca sunt mai importanti decat toate celelalte probleme ale parintilor. Copiii din familii dezorganizate au realizat desene care indica dificultati de adaptare la mediu, relatii defectuase cu mediul, atasament fata de trecut si fata de mama, introversiune, prudenta. Sunt caracteristici ale desenelor copiilor frustrati si anxiosi, care au conflicte interne si care se centreaza pe trecut.
Testul fabulelor Düss scoate in evidenta urmatoarele aspecte : copiii din familiile dezorganizate sunt mai anxiosi decat copiii din familiile organizate; odata cu varsta se manifesta o tendinta accentuata din partea lor de a-si asuma esecul relatiei dintre parinti, isi neaga cresterea, maturizarea din cauza presiunilor psihologice pe care le exercita neintelegerile dintre parinti, asumandu-si rolul de copil neajutorat, iar in cazul unor parinti hiperprotectori isi asuma incisiv maturizarea si nevoia de independenta (copii rebeli, copii problema).
Si rezultatele la testul familiei au evidentiat ca dezorganizarea vietii intime a copilului influenteaza semnificativ formarea si dezvltarea personalitatii ; copiii sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, sunt copii care se intreaba mereu daca nu au gresit si daca, din aceasta cauza, nu sunt cumva pe punctul de a pierde ceva, fie ca acel ceva inseamna atentia sau dragostea cuiva, fie ca e vorba de un parinte, fie ca e vorba de un obiect, etc.
Tulburarile de afectivitate sunt mai accentuate in categoria de varsta 3-7 ani decat in categoria 7-11 ani, pentru ca primii sunt mai vulnerabili si imaturi afectiv, avand resurse limitate pentru a se adapta si apara. Pentru copiii din familiile in care dezorganizarea se datoreaza tatalui, acesta ramane totusi un personaj important, incarcat de semnificatii afective, fie ca sunt negative , fie ca sunt pozitive, uneori copilul iubindu-l si detestandu-l in acelasi timp.
Putem conchide ca dezorganizarea din familie implica dezorganizarea vietii intime a copilului, lasand loc unor tulburari ce apar la nivelul personalitatii. Acesti copii sunt anxiosi, frustrati, interiorizati, dar, in acelasi timp, sunt copii care pot si trebuie sa fie ajutati.
Cunoasterea personalitatii copilului prin desen

 

« Desigur, putem studia desenele unor copii necunoscuti, afirma Daniel Widlöcher, dar desenul copilului are o slaba valoare informativa, este necesar sa interogam copilul asupra intentiilor sale, sa-l punem sa ne explice desenul »
Prin marturia sa, copilul dezvaluie nu numai certe aptitudini practice (abilitate manuala, calitati perceptive, buna orientare in spatiu), dar mai ales trasaturi ale personalitatii sale (reactiile sale emotionale de moment, atitudinile sale afective in situatii determinate, preferintele, centrele sale de interes, viziunea asupra lumii, s.a.)
Prezentam in continuare trei dintre planurile multiple in care se manifesta personalitatea copilului in desen, asa cum au fost conturate prin studiile psihometrice, clinice si de generalizarile statistice.
Valoarea expresiva a desenului
Gestul grafic, maniera in care copilul trateaza suprafata alba, alegerea formelor si culorilor sunt elemente ce exprima starea sa emotionala, temperamentul sau ceea ce numim valoarea expresiva a desenului.

  • Cu privire la gestul grafic, se distinge linia furioasa, agresiva (care poate, la limita, sa antreneze o ruptura, o sfarsire a liniei), de linia ezitanta, abia subliniata. In acest sens, unii autori considera ca studiul desenului nu difera fundamental de grafologie, el putand sa constituie un simplu caz particular. S-a realizat o clasificare a diferitelor tipuri de trasaturi si s-a incercat o corespondenta intre un anumit tip de trasatura grafica si un anumit tip de emotie. S-a putut de exemplu, verifica existenta unei mari concordante intre expresia grafica, umor si caracter.
  • O analogie ar exista, de asemenea, intre cadrul spatio-temporal in care se situeaza copilul si spatiul grafic sau, altfel spus, un paralelism intre pulsiunile sale si miscarile grafice. Copilul ambitios, care cauta sa-si afirme prezenta sa in tot locul si in orice moment, va avea un desen care va acoperi pe cat posibil spatiul foii. Deseori insa, umplerea sistematica a intregii foi poate fi in egala masura un semn de imaturitate, dupa cum utilizarea unui spatiu exagerat de mic poate fi un semn de dezechilibru.

Conceptia simbolica asupra spatiului (Pulver) propune o divizare a foii de desn in trei zone orizontale si doua zone verticale : zona orizontala superioara ar simboliza idealul, zona mediana centrul de interes cotidian al copilului, zona orizontala inferioara pulsiunile sale primitive ; banda verticala dreapta ar reprezenta viitorul, iar cea stanga trecutul.
Aceasta conceptie este mult discutabila. Tendintele spre zona superioara a paginii ar indica si propensiunile spre orgoliu, pe cand zona inferioara, de la baza foii, ar ilustra stabilitate si puternica inradacinare.

  • Studiul formelor (Rose Alschuler si B. Weiss Hattwick) a urmarit realizarea unei comparatii intre stilul grafic si viata afectiva a copilului. Astfel, copiii care manifesta interes mai ales pentru liniile drepte si pentru unghiuri sunt copii realisti, deseori deseori destul de agresivi si opozanti, dotati cu o buna capacitate de organizare si initiativa.

Dimpotriva, cei care prefera liniile curbe sunt copii sensibili, foarte imaginativi, dar fara incredere in ei, cautand aprobarea adultilor.
De asemenea, predominarea formelor circualre ar fi un semn de imaturitate si totodata de femintate ; echilibrul dintre formele circulare si liniile verticale ar indica un echilibru si control al impulsivitatii ; predominarea verticalelor ar fi proprie temperamentelor active, energice, barbatesti, orientate spre exterior. Mai rara, predominarea liniilor orizontale ar fi adesea un indicator al conflictelor psihologice.

  • Cercetatorii s-au preocupat si de studiul dispunerii, al orientarii liniilor in spatiu. Astfel, a fost opus spiritul de decizie, al celor care-si orienteaza liniile in directii coerente, celui impulsiv, al celor care-si orienteaza liniile in toate directiile.

Predominarea formelor unghiulare ar reflecta maniera agresiva ; dispunerile in zig-zag si linile sparte, din bucati, ar fi semne ale instabilitatii, iar preferinta pentru puncte sau mici pete ar exprima ordinea si meticulozitatea.
Fata de cele mentionate, mai sus, cercetarile intreprinse de noi in ultimii ani ne obliga sa precizam urmatoarele aspecte : pana la 7 ani prezenta unor elemente grafo-motorii (linii, forme, directii, etc.) si repetarea acestora sunt in sine putin relevante, deoarece copilul are nevoie sa-si exerseze mana, sa-si insuseasca aceste elemente ; unele perseverari stereotipe, coroborate cu raspunsurile copilului la alte probe, pot indica fenomene de rigiditate mintala, chiar de retardare, dupa cum nu orice linie curba inseamna imaturitate, dimpotriva, precocitatea in realizarea liniei curbe si a a personajelor in miscare poate fi un semn al flexibilitatii in miscare, al creativitati. Dupa intrarea copilului in scoala, aceleasi elemente dobandesc semnificatii psihologice noi.

 

  • Culoarea are, de asemenea, o valoare expresiva. Fiecare culoare are efecte proprii. Culorile reci, in particular tonurile albastre, au tendinta sa se concentreze, sa “fuga” din fata privirii noastre, pe cand tonurile de rosu iradiaza, tind sa « avanseze » spre noi.

Exista culori care se completeaza sau se opun. Anumite combinatii dau o impresie de armonie, de coerenta, altele, din contra, provoaca efecte contrastante. Notiunea insasi de « ton cald » sau « ton rece » este semnificativa si pare sa fie legata de proprietatile fizice elementare ale culorii.
Aceste efecte ale culorilor sunt induse si de coerspondentele naturale dintre culori si anumite elemente naturale. De exemplu, intre rosu si sange, simbol al vietii , dar si al ranirii, al ferocitatii ; intre bleu si cer sau apa ; intre verde si vegetatie ; intre galben si foc sau lumina, etc.
Corespondentele dintre culori si natura vizeaza nu numai lucrurile, ci si diefritele stari ale substantei. De exemplu, tonurile opace si terne evoca o substanta materiala rezistenta, in timp ce tonurile vii au o calitate aeriana, care evoca jocul luminii traversand lucrurile.
Impresiile de tristete sau de bucurie, de armonie sau de tensiune pot fi citite prin desenele copiilor. In ansamblu, culorile calde sunt apanajul copiilor deschisi, adaptati grupului, in timp ce culorile neutre caracterizeaza copiii inchisi in sine insisi, independenti si adesea agresivi.
Rosul, culoarea preferata de copiii mici, mai tarziu va exprima manifestari de ostilitate si dispozitii agresive.
Printre copiii care utilizeaza albastru putem distinge doua grupe : cei care cauta sa se conformeze regulilor exterioare, dar care in profunzime nu le accepta, si cei care se conformeaza, de asemenea, regulilor grupului, dar sunt suficient de evoluati ca sa le accepte.
Negrul ar exprima inhibitie, teama si s-ar asocia cu un comportament depresiv ; portocaliul o stare de fericire, de relaxare ; verdele o reactie fata de disciplina prera riguroasa ; violetul tensiuni conflictuale.
Prezinta, de asemenea, interea alegerea nuantelor si repartizarea acestora : suprapunerea exprima conflictul dintre diverse tendinte ; izolarea acestora exprima rigiditate si teama ; amestecul fara discriminare ar exprima imaturitate si impulsivitate.

 

 

Valoarea proiectiva a desenului
Stilul general de reprezentare exprima dispozitiile fundamentale ale viziunii copilului asupra lumii si constituie valoarea proiectiva a desenului.
Sensul  de « proiectiv » utilizat aici este diferit de cel psihanalitic. Reamintim ca in psihanaliza proiectia are un sens bine determinat. Valoarea proiectiva a desenului copilului se refera la efectul provocat de acesta, stilul sau personalitatea ca totalitate.
Astfel, in desenele unor copii domina miscarea si culoarea, miscari ascendente si descendente ale personajelor, arborilor, etc. , preferinta pentru anumite culori, in timp ce la altii domina un echilibru, personajele au atitudini rigide, parca sunt inghetate, linia este riguros uniforma, iar juxtapunerea culorilor da ansamblului un aspect armonios.
Françoise Minkowska distinge in acest sens doua tipuri de comportament : « rationalul », care se complace in abstract, in imobil, solid, rigid, caruia ii scapa miscarea, si intuitivul, care mai mult gandeste decat simte, care separa si discerne obiectele prin contururi precise ; « senzorialul », din contra, aplecat spre concret, mai mult simte decat gandeste, vede lumea in miscare, in imagini totdeauna vii, departe de orice abstractie.
In desenul copilului se regaseste aceasta opizitie, atat in desenele libere, cat si in desenele cu tema.
Copilul « senzorial » se intereseaza de obiecte familiare, ii place sa le acumuleze, ceea ce da desenului sau impresia de extrema bogatie. In peisaje apar case, arbori, strazi, personaje. In detaliu, fiecare obiect este reprezentat cu o grija deosebita, totul este viu, totul se misca, totul este in curbe si sinusoide. Alegerea culorilor este, de asemenea, caracteristica. Tipul senzorial iubeste tonurile vii, realiste, culoarea domina forma si da ansamblului o impresie de lumina si viata.
Copilul « rational » este exact opus : constructia este precisa, echilibrata, statica, trasaturile sunt nete, domina simetria, obiectele lasand intre ele suprafete vide.
Noi consieram ca aceasta opozitie nu defineste doua grupuri de copii, ci mai curand doi poli in particularitatile formale ale desenelor copilului. In general, ambele tendinte se regasesc, dar in modalitati schimbatoare.

 

 

 

Valoarea narativa a desenului
Desenul copilului reflecta, de asemenea, centrele sale de interes, gusturile, preferintele. Aceste mobiluri determina copilul sa faca un anumit desen si nu un altul. Rareori copilul alege tema desenului pe baza sugestiei altei persoane. Cel mai adesea, alegerea obiectului este determinata de situatie : un sejur pe malul marii, la munte, o vizita la gradina zoologica sau la circ. Sunt apoi evenimetele de sezon : Anul Nou, cu peisaje de iarna, cadouri, sau Pastele, cu oua colorate, s.a.
Vederea unui obiect care marcheaza constient sau nu imaginatia copilului constituie, de asemenea, o ocazie pentru alegerea temei. De exemplu, noutatea obiectului, un avion, etc. Deseori, nu obiectul insusi va stimula optiunea, ci o imagine, o fotografie care il reprezinta. Nu atat obiectul il fascineaza , cat reproducerea sa, mai ales cand copilul descopera mijloacele pentru a-l reprezenta in imagine.
Tot astfel, desenele anterioare exercita o atractie puternica si favorizeaza repetarea acelorasi teme. Uneori, cu ocazia unei erori, a unei improvizatii, copilul gaseste in schema sa obisnuita un sens nou si descopera posibilitatea de a reprezenta un nou tip de obiect.
Alegerea temei este deci in general determinata de doua serii de mobiluri : dorinta de reprezentare a unui anumit obiect, placerea de a reproduce anumite scheme grafice obisnuite si, cu ocazia mutatiilor deliberate sau inopinante, de a incerca sa le aplice in reprezentarea altor obiecte care nu erau alese anterior .
Imitarea directa a unui obiect perceput nu joaca aici decat un rol secundar. Ceea ce ii place lui nu este sa dea iluzia prezentei unui obiect absent, ci sa se asigure de puterea sa de a semnifica prin imagine. Copilul copiaza putin obiecte reale pentru ca acest exercitiu il ajuta sa-si perfectioneze schemele sale obisnuite.
Daca alegerea obiectelor este legata adesea de circumstante, ea depinde , de asemenea, de preferintele sale obisnuite, de lumea cotidiana, de cartile al caror continut il impresioneaza, de reveriile lui s.a.
Alegerea obiectelor si a temelor este, de altfel, in intregime curioasa : un anumit copil va reproduce scene de razboi, de agresiune, un altul scene domestice, cu animale, etc. In spatele acestor teme se afla preocuparile cotidiene, dorintele, visurile copilului.
Repetarea unor teme are o mare valoare indicativa. De exemplu, in desenul satului (sau al orasului), la copiii instabili emotional apar cu mare frecventa strazi mai lungi si mai sinuoase.
In acest sens nu trebuie uitata valoarea simbolica a temelor. Unele obiecte, scene sau particularitati de reprezentare a acestora trimit la experienta trecuta, la interesele actuale sau de viitor, dar ele au in plus o valoare simbolica. Universul nostru este o lume de forte si raporturi.
Astfel, soarele simbolizeaza caldura, viata. Lumea obiectelor este o lume de simboluri. Copilul poate desena un leu pentru ca a vazut unul, dar pentru el leul este purtator unui sens, care-l distinge de alte animale. Acest domeniu al imaginarului, care ocupa un spatiu larg in viata copilului, se exprima in mod natural in desenele lui.
Precizam cu aceasta ocazie, ca interpretarea simbolica a desenului copilului nu trebuie confundata cu interpretarea psihanalitica, aceasta din urma avand alte referinte topologice.
In concluzie, desenul copilului si dialogul adultului cu acesta dezvaluie structura si dinamica personalitatii copilului, relatiile lui afective cu lumea, miscarile de apropiere sau de retragere, care marcheaza raporturile cu fiintele si cu lucrurile.

 

Anxietatea, constiinta de sine si expectanta

 

Anxietatea poate fi definita ca o stare sau conditie emotionala neplacuta ce este caracterizata de trairi subiective, de tensiune si teama, prin activarea excesiva a sistemului nervos central (Spielberger, 1972). Componenta cognitiva acestui fenomen a fost luata in atentie in ultimele doua decenii. S-a observat, noteaza cercetataorul german Ralf Schwarzer, ca persoanele anxioase nu acorda suficienta atentie sarcinii de realizat si, ca urmare, sunt oarecum « handicapate in procesul de implinire personala ».O intreaga pleiada de ganduri-intrusi invadeaza mintea subiectului anxios, interferand cu informatia necesara realizarii scopului propus.
Dupa cum observa Eysenck (1988), deficitul de atentie la persoanele puternic anxioase ar putea fi descris in termenii a patru caracteristici, cuprinzand continutul, capacitatea, neatentia si selectivitatea:

  • El afirma ca in starile accentuate de anxietate apar tendinte a priori ale atentiei favorizand procesarea informatiei, ceea ce reprezinta o amenintare pentru eu, in timp ce persoanele cu o slaba anxietate pot avea o tendinta opusa. Astfel, atentia este directionata spre continuturi diferite. Persoanele cu o anxietate accentuata se pare ca au mai multa informatie depozitata in memoria de luga durata, ceea ce ii face meditativi.

 

  • Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui sa fie corelata eficient cu informatii complexe. O mare parte a memoriei este « ocupata » cu gandurile-intrusi de neliniste si teama, nemaifiind deci disponibila pentru scopul cognitiv actual (Tobies, 1986). O parte a resurselor personale sunt pierdute in numele unor preocupari pe cat de sterile , pe atat de indepartate de scopul propus.
  • Anxietatea predispune la neatentie, distragere de la o activitate in desfasurare. Neatentia se refera la stimulii externi (orice eveniment care apare) cat si la stimulii externi( griji de tot felul, diverse simptome somatice). Persoanele anxioase continua sa cerceteze amanuntit mediul extern pentru a detecta alte eventuale surse de temeri si neincrederi, astfel ca o mare cantitate de informatie neutra intrerupe cursivitatea gandurilor si actiunilor focalizate spre un scop real, concret.
  • Anxietatea este caracterizata de o atentie selectiva in care subiectul foloseste numai anumite dispozitii (toane), ceea ce poate duce la excluderea tocmai a acelor dispozitii care ar fi facut posibila realizarea cu succes a sarcinii propuse. Concentrarea atentiei are aceeasi semnificatie cu focalizarea asupra unei sarcini principale si inlaturarea celor secundare. Acest lucru poate fi interpretat ca o strategie de compensare in cazuri de reducere a capacitatii memoriei active.

In majoritatea explicatiilor date anxietatii regasim ideea ca gandurile centrate pe sine reprezinta un element fundamental al aparitiei si dezvoltarii ei. Individul cerceteaza cu atentie mediul, selectand tot ceea ce este legat de sine, fie pareri sau actiuni. Numeroase cercetari au relevat importanta cunoasterii legate de sine ( Barason, 1984, 1988 ; Schwarzer, 1981, 1986, ; Wine, 1982). Pesoanele anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine si astfel sunt distrase de la sarcinile actuale, inregistrand automat performante mai scazute. Ele sunt preocupate cu precadere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretentiile mai mult sau mai putin amenintatoare, de pericolele potentiale.
Gandurile legate de sine patrund adanc in viata de zi cu zi a persoanei, punandu-si puternic amprenta asupra realizarilor individuale. Daca devierea atentiei de la sarcina principala spre sine este o caracteristica esentiala a anxietatii, atunci masurarea ei trebuie sa fie reconceptualizata corespunzator.

 

Constiinta de sine sau autoconcentrarea psihica a devenit o variabila importanta in cercetarea anxietatii . Buss (1980) face distinctie intre constiinta de sine personala, privata si constiinta de sine publica. Constiinta de sine personala este prezenta cand individul se autoanalizeaza, cand isi investigheaza propriile sentimente si atitudini interioare, cand mediteaza asupra propriei identitati. Constiinta de sine publica intervine atunci cand persoana simte ca este observata si evaluata de altii. Sentimentul acesta conduce la preocuparea de a-si fauri o imagine publica adecvata.
Constiinta de sine, ca stare psihologica, este diferita de constiinta de sine ca dispozitie. Aceasta distinctie are implicatii in reprezentarea de sine si in anxietatea sociala. Ca trasatura, un inalt grad al constiintei de sine face ca persoana sa se orienteze spre o inalta frecventa de autofocalizare. Inteleasa ca atare, autofocalizarea poate fi indusa, avand o oglinda sau orice alt mijloc tehnic care ofera feedback pentru vocea, mimica sau comportamentul cuiva. De asemenea, ea poate fi indusa natural prin stimularea anxietatii. Persoana percepe astfel schimbarile somatice ale propriului corp, cum ar fi cresterea pulsului, rosirea fetei, transpiratia etc. , ceea ce va muta atentia spre interior.
Autofocalizarea este adesea pusa in contrast cu focalizarea asupra sarcinii, implicand faptul ca directia atentiei este determinata in principal de persistenta si nevoia de realizare a ei. Totusi, cercetarile facute de Carver si Scheier (1981, 1986, 1989) au aratat ca aceasta dihotomie este prea simpla si inselatoare ; in locul acestora, se va acorda importanta diferentelor individuale, in ceea ce priveste expectanta. Autofocalizarea conduce la o intrerupere a actiunii si provoaca o evaluare subiectiva a rezultatelor. Autorii sustin existenta, in acest caz, a unei « linii de demarcatie » legata de continutul atentiei autofocalizate. Vom distinge astfel un grup care va avea expectante pozitive, investind mai mult efort, aratand mai multa perseverenta si dobandind mai mult succes cu un alt grup cu expectante negative care se va retrage din fata sarcinii, preocupat fiind de meditatiile autodevalorizatoare.
Similara acestei perspective este si teoria « expectantei eficientei proprii » a lui Bandura (1977, 1988). El isi pune problema daca eficienta proprie poate fi o componenta cognitiva a anxietatii. Oricum, el defineste anxietatea ca pe o « stare de apreciere anticipatoare asupra unor posibile evenimente vatamatoare ». Bandura nu este de acord cu parerea generala ca anxietatea ar avea doua componente, una cognitiva si una emotionala. Ea poate fi mai bine conceptualizata ca o stare de spaima , insotita de schimbari fiziologice sau de stari subiective, de neliniste. Autorul stabileste ca expectanta eficientei proprii reprezinta ea insasi un element cognitiv, cu efecte directe in aparitia anxietatii.
Astfel, intr-o situatie care produce spaima, neliniste, peroanele care au o eficienta scazuta, datorata defectelor, lipsurilor proprii, vor propune scenarii de insucces, mutandu-si atentia de la situatie catre consecintele nefaste. Din contra, cei cu o eficienta proprie inalta nu sunt afectati de temeri personale, iar scenariile de succes pe care le propun fac posibila folosirea efectiva a capacitatilor de a rezolva situatia intr-o maniera directa.
In concluzie, cunoasterea legata de sine are o importanta deosebita in aparitia anxietatii si se pot face corelatii intre stima de sine si anxietate. Un individ anxios are tendinta sa acumuleze mai multe date autodevalorizatoare decat informatii care sa-i sustina actiunile, ceea ce hraneste permanent frica de sine. Aceasta se reflecta in grade diferite de anxietate, cat si in stima de sine, ducand in final la o deteriorare a expectantei proprii, care influenteaza alegerea sarcinii si perseverenta in a o realiza.

 

Tickled Pink = un program pentru copiii handicapati

 

Elevii de la Greenmead School din Londra, au participat in vara anului 1996 la o experienta inedita: ei au asistat la un spectacol mai special, numit Tickled Pink. Este vorba despre un spectacol in doua parti, in timpul caruia actorii recita, canta si danseaza in fata unui public mai putin obisnuit – copii intre 3 si 12 ani, toti cu handicapuri fizice sau psihice severe. Micii spectatori au participat la o reprezentare care a pus accentul pe lumini si pe constientizarea perceptiilor senzoriale, intre actori si public creandu-se o relatie directa : copiii sunt atinsi si li se spune pe nume.
Actorii canta la diferite instrumente pentru copiii orbi si danseaza pentru cei surzi, apeland la pene, parfumuri, pentru a stimula simturile. Copiii, care asista la spectacol in scaunele lor cu rotile, impodobite cu stegulete roz si cu clopotei, prezinta o mare varietate de handicapuri: paralizie, epilepsie, neuron motor central (sindrom caracterizat clinic prin paralizie, determinat de leziuni situate la nivelul ariilor motorii si caii piramidale), spina bifida (malformatie congenitala a coloanei vertebrale si a maduvei spinarii, exprimata prin modificarea reflexelor, diminuarea sensibilitatii, paralizii falsce, tulburari vasomotorii si trofice ale extremitatilor ),etc.

 

Umbrelele roz
Rezultatele nu au intarziat sa apara. Nu mica le-a fost mirarea actorilor si pedagogilor cand unul dintre copii, un baietel de 10 ani, a incercat sa mearga, iar un altul, in varsta de 8 ani, care isi legana capul in permanenta, a chicotit fericit privind la actrita care ii zambea.
In cele din urma, copiii sunt asezati pe perne moi, parfumate in Pavilionul roz, unde asculta mai multe cantece. Apoi sunt racoriti cu uriase evantaie de culoare roz si atinsi pe fata si maini cu voaluri de materiale roz – catifele si brocarturi bogate care stralucesc in lumina tortelor.
Dupa o pauza in care li se serveste masa de pranz, elevii asista la partea a doua a specatcolului cvartetului Tickled Pink, de data aceasta in cortul Seherezadei, de un roz mai inchis, sugerand securitatea pantecelui matern.
Imagini si umbre
Pe perete sunt proiectate imaginile si umbrele unor papusi in miscare, iar copiii sunt rugati sa le imite miscandu-si capul si mainile. Ei asculta sunetele tobei si creeaza ritmuri proprii. In cele din urma, li se aplica din nou un masaj relaxant de aromoterapie si li se prezinta un cantec de despartire.
Cei care joaca in acest spectacol sunt actori si muzicieni de la Oily Cart Company, care de opt ani experimenteaza acest gen de spectacol senzorial pentru copiii cu dificultati severe si multiple de invatare.
Oily Cart Company a fost fondata de Tim Webb, care a hotarat sa creeze un gen de specatcol care sa distruga barierele izolarii si privarii traite de persoanle cu handicap. In urma unor cercetari, el a ajuns la concluzia ca perceptiile senzoriale pot fi « trezite » cu o abordare teatrala complet noua, recunoscuta astazi ca fiind o reusita.
In Marea Britanie exista 1300 de institutii educationale specializate in scolarizarea copiilor cu handicap sever. Tim Webb a descoperit ca rozul este o culoare calda, care inspira confort, si ca actorii trebuie sa aiba roluri bine definite prin care sa isi transmita mesajele si sa atraga atentia. Tickled Pink este un spectacol mai degraba visceral decat narativ, fiecare personaj adresandu-se unui anumit simt.
Oily Cart ofera fiecarei scoli, inainte de specatcol, doua pachete de actiuni educationale. Primul, numit « Before » (inainte), are diagrame cu modul in care pot fi decaorate scaunele cu rotile si o explicatie destinata profesorilor in legatura cu structurarea specatcolului. Al doilea, « After » (dupa), este un ghid gen « fa-o singur » in care se arata cum poate fi folosita ulterior, de catre profesori, recuzita din Tickled Pink pentru a continua tipul de spectacol educational multisenzorial.
Astazi, compania este solicitata foarte mult in toata Anglia, cu patru spectacole, inclusiv unul de doua zile, pentru persoanele cu handicap mintal sever intre 3 si 19 ani.
« Specatcolul este rezultatul unui mare numar de cercetari si in general este recunoscut faptul ca acest gen de abordare da rezultate. Copiii reactioneaza la culorile si sunetele extravagante si noi le oferim timpul necesar pentru a reactiona. Atunci cand se intorc dupa-amiaza sunt si mai entuziasmati decat dimineata », spune Jonny Quick, director de scena. Jocul actorilor este extraordinar, dar mult mai impresionante sunt rabadarea si devotamentul de care dau dovada. Pentru trupa Tinckled Pink rozul va fi intotdeauna culoarea lucrurilor placute.

 

Tendinte moderne in psihoterapie

 

Psihoterapia dinamica este un demers psihodiagnostic si terapeutic caracterizat prin aceea ca persoana umana, mecanismele care stau la baza comportamentului sau sunt intelese prin prisma unor conflicte de natura inconstienta. Bazele teoretice lae psihoterapiei psihodinamice isi au originea in conceptia psihanalitica a lui Freud. De altfel, termenii de psihodinamic si psihanalitic sunt aproape sinonimi.
Desi conceptul central al gandirii psihodinamice este notiunea de conflict, sistemul conceptual al acesteia a evoluat, in timp acordandu-se o atentie tot mai mare unor aspecte variabile ale personalitatii, aspecte ce se refera la niste structuri psihice interne, care nu mai sunt abordate doar ca reprezentatnd produsul unor conflicte dintre trebuintele primare (sex, agresivitate), ci sunt in mod semnificativ influentate de experientele interpersonale cu persoane semnificative din istoria vietii individului. Problemele si dificultatile din sfera personalitatii influenteaza forta sau, dimpotriva, slabiciunea structurilor interpsihice.
Un rol important in demersul terapeutic psihodinamic il joaca accentul pus pe experientele subiective ale pacientului. Acest accent a fost treptat deplasat de la trebuintele de baza, asa cum erau ele concepute de Freud, spre experiente subiective si structuri motivationale mai complexe. Cu toate acestea, concepte ca motivele inconstiente, determinismul intrapsihic, transferul si contratransferul s-au dovedit extrem de viabile in timp.

 

Dupa moartea lui Freud in 1939, teoria si practica terapeutica psihanalitica au suferit o serie de modificari. Modelul clasic de cura psihanalitica (cinci sedinte pe saptamana, prelungirea terapiei pe ani de zile, atitudinea pasiva a terapetului, a carui activitate se concentra mai ales asupra analizei relatiei transferiale) a suferit un declin evident si aceasta datorita mai multor factori, dintre care mentionam costul prea ridicat al psihoterapiei, durata excesiv de indelungata a curei, selectia prea restrictiva a pacientilor pentru terapie, cat si rezultatele adesea discutabile ale terapiei.
Strupp (1992) este de parere ca in domeniul terapiei de orientare psihodinamica se contureaza urmatoarele tendinte semnificative :

  • Cresterea interesului pentru abordarea tulburarilor psihice aparute la copiii mici. Terapeutii se ocupa in mod special de consecintele psihopatologice ale carentelor afective si ale altor deficiente legate de relatia mama – copil. Complexul Oedip, considerat pana acum sursa tuturor conflictelor, nu mai este privit ca un fenomen universal. Mai mult, cand acesta se manifesta, el este considerat ca un postefect al unei psihotraume timpurii pe care copilul nu a fost capabil sa o depaseasca.Aceasta noua abordare, departe de a simplifica sarcina psihoterapeutului, nu face decat sa complice procesul terapeutic.
  • Deplasarea accentului de la tratamentul tulburarilor nevrotice clasice (anxietate, isterie, fobii,tulburari obsesiv-compulsive etc.), pe care Freud le considera domeniul specific al psihanalizei, spre tulburari ceva mai complexe, cum ar fi tulburarile cronice de personalitate, pacientii « borderline » sau tulburarile narcisiste ale personalitatii. Desi multi din acesti pacienti dificili pot beneficia de avantajele psihanalizei, sarcina terapeutului este deosebit de dificila si demersul terapeutic se prelungeste in timp.
  • Datorita integrarii in psihanaliza clasica a conceptelor si tehnicilor specifice psihologiei relatiilor interpersonale se remarca o accentuare a cea ce specialistii numesc « caracterul diadic al relatiei psihoterapeutice » ceea ce presupune o redimensionare a conceptelor clasice de transfer si contratransfer. Astfel, transferul nu mai este privit ca o distorsionare a unei realitati psihologice, ci ca un fenomen complex si multidimensional, pacientul si terapeutul contribuind reciproc la bunul mers al terapei. Mai mult, contratransferul nu mai este considerat ca un accident nefericit in cursul psihoterapiei, accident ce trebuie eliminat sau macar tinut sub control prin intermediul analizei personale a terapeutului.

 

Dimpotriva, se accepta tot mai mult faptul ca terapeutul interactioneaza emotional cu pacientul, acesta avand rolul de a sustine in mod empatic procesul insight-ului si al transformarii lumii interioare a pacientului. Terapeutul nu mai este deci o oglinda pasiva sau un ecran alb pe care se proiecteaza problemele pacientului, ci el devine, in cursul relatiei diadice, un ascultator empatic si un participant activ la procesul terapeutic. Conceptia si practica psihodinamica au evoluat si prin aceea ca se recunoaste tot mai mult importanta relatiei terapeutice (terapeut-pacient), ce depasesete cadrul relatiei de tip transferential.
Astazi, accentul deplasat asupra acestei relatii imbraca forma « aliantei terapeutice », care este o relatie simpatetica si cordiala si este departe de a se confunda cu relatia austera si impersonala dintre pacient si analistul clasic. In cadrul aliantei terapeutice, terapeutul renunta la atitudinea distanta si devine o persoana reala, care manifesta si actioneaza cu grija si interes, respect si intelegere umana fata de pacient.

  • Progresele realizate in domeniul neuropsihofiziologiei si farmacoterapiei si-au spus cuvantul mai ales in tratamentul tulburarilor depresive. Tot mai multi specialisti sunt de parere ca in unele situatii clinice psihoterapia si farmacoterapia pot fi combinate cu rezultate foarte bune , cea ce presupune insa o buna colaborare intre specialisti. Un element mai deosebit al acestei orientari il reprezinta tentativa psihologilor de a obtine dreptul de a prescrie medicamente, drept ce a apartinut in exclusivitate psihiatrilor (Strupp, 1992).
  • Desi psihoterapia dinamica este in primul rand o terapie individuala, se constata astazi, o data cu dezvoltarea psihoterapiilor de grup, de familie sau materiale, patrunderea in cadrul unora dintre acestea din urma a unor principii de natura psihodinamica. Psihoterapiile de grup, maritale si de familie, desi mai limitate sub aspectul profunzimii, au un caracter mai economic, ii inarmeaza pe pacienti cu modalitati de functionare eficienta in colectivitate si in acelasi timp permit terapeutului sa abordeze cuplurile si familiile ca sisteme complexe.
  • O alta tendinta ce se remarca in domeniul psihoterapiei dinamice consta in cresterea interesului pentru psihoterapiile scurte de orientare dinamica, ce raspund solicitarilor tot mai numeroase ale pacientilor care doresc rezultate rapide si nu au posibilitati financiare de a-si permite o pihanaliza clasica.

Aceste psihoterapii dinamice scurte merg de la 2 – 3 sedinte pentru rezolvarea unei situatii de criza pana la aproximativ 25 de sedinte in alte variante.
Studiile clinice au demonstrat faptul ca un numar foarte mare de pacienti pot fi ajutati prin intermediul unor interventii de scurta durata. Koss si Butcher (1986, citat de Strupp, 1992 ), trecand in revista literatura de specialitate, au ajuns la concluzia ca, indiferent de orientarea lor teoretica, psihoterapiile scurte au urmatoarele caracteristici : promptitudinea interventiei ; stabilirea rapida a unei relatii interpersonale in urma careia de obtine un beneficiu terapeutic ; stabilirea de catre terapeut a unei limite de timp ; limitarea obiectivelor terapeutice ; manevrarea directiva a sedintelor de psihoterapie de catre terapeut ; centrarea sedintelor de psihoterapie in jurul unor teme cu caracter dinamic ; utilizarea chatarsis-ului ca un element central al psihoterapiei ; flexibilitatea in alegerea tehnicilor de interventie.
Aceste particularitati ne fac sa credem ca psihoterapiile scurte, inclusiv cele de orientare dinamica, vor castiga in viiotr tot mai mult teren. Succesul acestor psihoterapii scurte depinde insa si de o serie de particularitati ale pacientilor, dintre care mentionam : o buna capacitate de adaptare si de formare a unei relatii terapeutice eficiente, motivatia crescuta de a se lasa ajutati de un profesionist, cat si absenta unor tulburari severe psihotice sau din sfera personalitatii.

  • Este tot mai evidenta presiunea exercitata de catre specialistii din domeniul sanatatii mintale sa se elaboreze mijloacele specifice de tratament pentru tulburari specifice, clasificate de Manualul diagnostic si statistic ( D.S.M. IV) al Asociatiei Americane de Psihiatrie. Acest manual mai este considerat de majoritatea psihoterapeutilor de orientare dinamica un fel de « pat al lui Procust », acesti tepaeuti accentuand unicitatea fiecarui caz in parte. Cu toate acestea, tendintele actuale in domeniul serviciilor de sanatate mintala tind sa forteze pe terapeuti sa adopte acest nou stil de gandire. Mai mult, dezvoltarea experimentelor in domeniul psihoterapiei, ca si a celor din domeniul testarii unor noi medicamente, tinde sa incurajeze aceasta orientare care presupune elaborarea unor « retete » terapeutice pentru diverse entitati nosografice, « retete » ce se concretizeaza in aparitia masiva pe piata a unor manuale de psihoterapie.

 

Cu toate acestea, practicarea riguroasa a unui set de tehnici nu garanteaza in mod obligatoriu sucesul obtinut de psihoterapeut si aceasta deoarece psihoterapia, ca si practica medicala, ramane inca in mare masura o arta si mai putin o stiinta.
In practica foarte putini terapeuti mentin o pozitie teoretica ortodoxa, majoritatea preferand orientarile electice in psihoterapie. Mai mult, asa cum a rezultat in analiza psihoterapiiloer scurte, se contureaza tendinta de abandonare a scopurilor terapeutice prea inalte si pretentioase, realitatea clinica punand in evidenta faptul ca psihoterapia vindeca rareori pentru totdeauna si mai ales rareori izbuteste sa obtina modificari durabile si profunde in sfera personalitatii pacientului. Din acest motiv chiar si terapeutii moderni de orientare analitica urmaresc mai mult ameliorarea decat vindecarea pacientilor.